Visul meu a fost sa devin sportiv (scrimer mai exact). Ce poate fi mai frumoasa decat viata de scrimer? Mod de viata sanatos, opt antrenamente pe saptamana, cantonamente, competitii, deplasari in strainatate, predispus la viata de familie linistita.
Cumpana in sport in general vine la terminarea liceului sau la terminarea junioratului cand trebuie sa sti incotro vrei sa o apuci. Culmea este ca eu am trecut acesta cumpana cu brio si tot n-am devenit sportiv, sistemul invinge ori de cate ori este nevoie.
Eu n-am fost vreun talent si am stiut asta, dar am stiut sa compensez cu munca si vointa. Am luptat timp de zece ani (de la 10 la 20 de ani) ca outsider pentru a-mi castiga un statut meritoriu, plimbat de la antrenori la antrenori, care nu intotdeuna stiau ce e mai bine pentru mine. Ar trebui sa scriu pagini intregi ca sa parcurg intreaga istorie a carierei mele, dar nu o fac, cert este ca in acesti ani am avut nevoie de un singurul lucru: de puterea psihica puternica de campion.
A trecut timpul si m-am vazut la 19 ani fata in fata cu destinul. Maturitatea se vedea pe chipul meu, forta fizica statea in picioare, incruntarea imi dadea de gol indarjirea si curajul. Eram pregatit, stiam ce sa fac atunci cand imi este greu, adica sa trag aer in piept de parca ar fi ultima inspiratie si sa-l elimin usor si linistit, stiind ca apoi o voi lua de la capat cu o respiratie deasa, nativa, vitala. Legasem 3 concursuri la rand cu rezultate frumoase (lucru nemaintamplat pana atunci), si simteam in sfarsit increderea de care am dus mereu lipsa.
Sistemul romanesc e nemilos si chiar de s-a muncit un deceniu pentru a crea un sportiv puternic este dispus sa-l arunce la cos fara mila ca pe un rebut. Pentru mine urmatoarea etapa era angajarea, dar mi s-a spus ca federatia de specialitate nu este interesata de spada baieti (ramura din care faceam parte) si implicit nici clubului nu-i convine sa sustina ceva fara viitor. E foarte simplu, nu ii intereseaza si tu nu contezi, pentru ca sistemul isi stie foarte bine scopul si va face tot ce ii sta in putinta sa-l indeplineasca.
Acum la 4 ani de la acest eveniment nefericit, traiesc o badjocora totala: dorinta clubului de rezultate pe nimic. Indemnizatie neexistenta, prezenta doar in hartii, lipsa lamelor de spada si pregatire fara antrenor cu o saptamana inainte de concurs.
sâmbătă, 27 februarie 2010
sâmbătă, 13 februarie 2010
Clatite verzi
E duminica... ma aflu undeva devreme, dimineata, in jurul orei 9 cand soarele sfarsitului de iarna iese falos la orizont, sa incalzeasca zambetele aparute pe chipurile inghetate si sa prevesteasca cumva ca urmeaza sa fie si mai cald, numai rabdare sa fie. Deja ma simt mai bine, desi afara se vad urmele unui mic inghet ce s-a distrat copios pe timpul noptii. Pelicule de gheata la marginile trotuarelor ce seamana precum culoarele de cioburi sfaramate ale fachirilor abia astepta sa fie atinse pentru a reproduce sunetul intocmai.
M-am dezmeticit! E prea frumos ca sa mai zabovesc in pat a lene. In plus un miros demn de orice bucatarie respectabila mi-a trezit interesul la deschiderea usii. Ma duc la baie, arunc un pumn de apa rece de februarie pe fata-mi apretata si-mi netezesc dintisorii pentru a fi pregatit 'sa lucrez' cu toate simturile cand imi voi descoperi surpriza culinara.
Bucataria straluceste a rasarit de soare, cu a carui lumina a pus sub reflectoare clatitele de dimineata. Un deliciu! O cana de lapte, un cutitas de uns, un borcan de dulceata de visine si optional o crema de ciocolata, asta daca vreau sa intrec gustul de dulce. Surprinzator, pentru mine micul dejun reprezinta cel mai mare desert al zilei... dulcele e nelipsit si depaseste procentajul de 50% al cantitatii de produse ingerate in fiecare dimineata. O fi bine? O fi rau? Nu stiu, dar acest 'regim' imi confera aceiasi greutatea de vreo 8 ani de zile.
Acum incepe procesul de siesta care cred eu ca are un rol determinant in dieta mea. Asimilez substantele nutritive insotit de liniste, pace si multe ganduri.
De exemplu (gand/subiect de dezbatere in subconstient): Ieri am participat ca organizator la un concurs destinat elevilor, pe teme de mediu, concurs organizat de organizatii ce lupta pentru imbunatatirea calitatii mediului.
O mana de copii (numai fete) s-au strans din toate colturile tarii pentru a participa la festivitate si pentru a-si primi premiile in cadrul unui cocktail relaxant acaparat de o atmosfera prietenesca. Am fost impresionat de cat de fericiti sunt acesti copii pentru faptul ca li se da ocazia sa-si etaleze gandurile si raspunsurile la problemele mediului. Am avut parte de mesaje (eseuri) comparabile scrierilor gazetaresti, anchetelor organelor de control, militarilor impotriva poluarii, mesajelor amenintatoare din partea ONG-urilor, toate acestea compuse cu patos si scartaituri din condei. Pentru ca le pasa, pentru ca ei vor avea cel mai mult de suferit de pe urma celor 200 de ani de industrie, pentru ca noi le-am ranit mediul si nu l-am insanatosit cum ar fi trebuit.
Ma bucur sa vad initiativa intr-o lume a romanilor ucigasi de verde, a masinilor luxoase pline de nepasare care golesc scumiere pe mijlocul soselelor si arunca pet-uri prin ape crezand ca-s pesti.
La noi in tara situatia mediului a ramas in urma fata de cerintele mediului (european), gunoi nereciclat si nesortat, gropi de gunoi insalubre, fabrici poluante cu acte in regula ce functioneaza de dragul cresterii economice, reziduuri menajere deversate in albiile apelor, lipsa cosurilor de gunoi si a celor care le administreaza, lipsa simtului etic ce ar trebui introdus in scoli din clasele mici, toate acestea nu sunt vreun mister si totusi nu se fac prea multe.
Sunt cu gandul impacat ca eu impreuna cu cei mai apropiati mie iubesc mediul si au grija sa-l protejeze cu tot ce le sta in putinta, de aici incolo nu mai pot fi raspunzator pentru nimic.
Cu astfel de ganduri in timpul unei sieste de duminica pot fi sigur ca glucidele mi-au fost asimilate rapid. Asta nu inseamna ca va creste consumul ci ca puterea calorica va fi eliberata mai repede.
M-am dezmeticit! E prea frumos ca sa mai zabovesc in pat a lene. In plus un miros demn de orice bucatarie respectabila mi-a trezit interesul la deschiderea usii. Ma duc la baie, arunc un pumn de apa rece de februarie pe fata-mi apretata si-mi netezesc dintisorii pentru a fi pregatit 'sa lucrez' cu toate simturile cand imi voi descoperi surpriza culinara.
Bucataria straluceste a rasarit de soare, cu a carui lumina a pus sub reflectoare clatitele de dimineata. Un deliciu! O cana de lapte, un cutitas de uns, un borcan de dulceata de visine si optional o crema de ciocolata, asta daca vreau sa intrec gustul de dulce. Surprinzator, pentru mine micul dejun reprezinta cel mai mare desert al zilei... dulcele e nelipsit si depaseste procentajul de 50% al cantitatii de produse ingerate in fiecare dimineata. O fi bine? O fi rau? Nu stiu, dar acest 'regim' imi confera aceiasi greutatea de vreo 8 ani de zile.
Acum incepe procesul de siesta care cred eu ca are un rol determinant in dieta mea. Asimilez substantele nutritive insotit de liniste, pace si multe ganduri.
De exemplu (gand/subiect de dezbatere in subconstient): Ieri am participat ca organizator la un concurs destinat elevilor, pe teme de mediu, concurs organizat de organizatii ce lupta pentru imbunatatirea calitatii mediului.
O mana de copii (numai fete) s-au strans din toate colturile tarii pentru a participa la festivitate si pentru a-si primi premiile in cadrul unui cocktail relaxant acaparat de o atmosfera prietenesca. Am fost impresionat de cat de fericiti sunt acesti copii pentru faptul ca li se da ocazia sa-si etaleze gandurile si raspunsurile la problemele mediului. Am avut parte de mesaje (eseuri) comparabile scrierilor gazetaresti, anchetelor organelor de control, militarilor impotriva poluarii, mesajelor amenintatoare din partea ONG-urilor, toate acestea compuse cu patos si scartaituri din condei. Pentru ca le pasa, pentru ca ei vor avea cel mai mult de suferit de pe urma celor 200 de ani de industrie, pentru ca noi le-am ranit mediul si nu l-am insanatosit cum ar fi trebuit.
Ma bucur sa vad initiativa intr-o lume a romanilor ucigasi de verde, a masinilor luxoase pline de nepasare care golesc scumiere pe mijlocul soselelor si arunca pet-uri prin ape crezand ca-s pesti.
La noi in tara situatia mediului a ramas in urma fata de cerintele mediului (european), gunoi nereciclat si nesortat, gropi de gunoi insalubre, fabrici poluante cu acte in regula ce functioneaza de dragul cresterii economice, reziduuri menajere deversate in albiile apelor, lipsa cosurilor de gunoi si a celor care le administreaza, lipsa simtului etic ce ar trebui introdus in scoli din clasele mici, toate acestea nu sunt vreun mister si totusi nu se fac prea multe.
Sunt cu gandul impacat ca eu impreuna cu cei mai apropiati mie iubesc mediul si au grija sa-l protejeze cu tot ce le sta in putinta, de aici incolo nu mai pot fi raspunzator pentru nimic.
Cu astfel de ganduri in timpul unei sieste de duminica pot fi sigur ca glucidele mi-au fost asimilate rapid. Asta nu inseamna ca va creste consumul ci ca puterea calorica va fi eliberata mai repede.
marți, 9 februarie 2010
Cu autobuzul prin Bucuresti
Cum a tot nins, judec ca RATB-ul impreuna cu picioarele au intotdeauna tractiune mai buna decat turismele particulare. Asa ca am parcat masina co-proprietate in siguranta si incerc sa-mi aduc aminte rutele autobuzelor din zona Razoare. Hehehe, lucru simplu atunci cand ai memoria mea si mai ales experienta de vreo 9 ani de mers continuu cu transportul in comun. Si mai stiam ca si o calatorie in minunatul RATB este 1.3 lei, asa ca tot din masina am luat suma exacta (marunt adica) ca nu cumva sa ma trezesc la tejgheaua biletierului cu o droaie de monezi ce-mi vor ingreuna si mai mult sarcina de pieton printre troienele de zapada.
Urc intr-un autobuz 121 cu target P-ta Romana, ma asez pe scaun si observ ca bate usor vantul in a lui incinta. E dintr-ala nou despre care stiam ca nu are aer conditionat, dar nici caldura sa nu aiba? Simteam cam mult frig in jurul meu.In anotimpul rece e bine ca autobuzul sa nu fie tocmai gol, de preferat ar fi sa te inconjoare macar un grup de oameni a caror respiratie si caldura a corpului sa contribuie la pastrarea temperaturii corporale proprii in limite normale. Si totusi iarna, nu-i ca vara, ma refer la faptul ca frigul conserva mirosurile lasandu-le la locul lor, nu le raspandeste, ci din contra pastreaza autobuzul inodor.
Oricum simtul usor critic nu mi-a rapit deloc din fericirea de a calatori prin Bucuresti cu clasicul autobuz, chiar ma bucuram frenetic de fluenta tranficului, de faptul ca puteam fi mult mai atent la detaliile legate de oras in sine, mai ales ca multele din defectele sale erau desenate cu alb precum o mana de pasta corectoare asezata intentionat de natura pentru a darui un plus de frumusete statica locului.
Am ales ziua potrivita (imediat dupa ninsoare, cand zapada nu-si modifica prea mult din proprietatile fizice, adica nu se topeste), intervalul orar potrivit (16:45 cand e mai mult inserat decat zi, cand incep si se aprind luminile ce contrasteaza difuz cu sclipirea zapezii), traseul potrivit (am trecut de la o zona relativ muncitoareasca la frumosul si inghesuitul centru). Masinile parcate dezordonat pe marginile strazilor sau pe trotuare se confundau cu troienele de zapada creand o continuitate acestora, astfel semanau mai mult cu un tsunami alb; ma simteam ca Moise cand a despartit marile pentru a crea poteca, numai ca marile erau albe si poteca era Str. Stirbei Voda.
Si uite asa rapid in vreo 10 minute am ajuns la Ateneul Roman care mi-a adus aminte de muzica. Cum puteam uita de muzica iernii in oras? Zapada scartaind compactata de pasul omului grabit, gheata care crapa cand suporta aceiasi forta umana, turturi ce ataca trotuarele de la inaltime, lopeti razlete ce nu fac fata troienelor, anvelope (predominant de vara) fortate si motoare turate de disperare, fluierele fortelor de ordine ce dirijeaza cu greu traficul, sau lamele utilajelor de dezapezire (doar prin centru).
Din autobuz se vede totul altfel, mai idilic, dar m-am dat jos si optimismul a scazut considerabil in procente cand am zarit cu coada ochiului un banner electoral cu conducerea tarii. Ne mai fiind protejat de acoperisul autobuzului, am dat fata in fata cu realitatea. Pta Romana fiind o piata adica pe unde ai putea sa circuli ca pieton vorbesc, era Pta Troiana, adica o troiana (fara nici o legatura cu Troia), zapada pe trotuar nu era mare, doar de vreo 50cm, atat cat sa-ti ajunga pana la genunchi. Si totusi lumea circula, in schimb gps-ul meu nu mai recunostea nimic din spatiul inconjurator, singurele 2 lucruri care mi-au confirmat ca ma aflu unde trebuie au fost: mirosul de Mc care era la locul lui, pentru ca nici chiar el frigul nu se poate pune cu industria prospera a fast food-ului si reclama luminoasa a vestitului post de televiziune OTV. Target indeplinit cu succes!
Bucuria vine de la lucruri marunte, asa ca atunci cand vrei sa vezi altfel Bucurestiul calatoreste un pic cu autobuzul. Ai sa vezi ca nu este atat de rau si o sa ti se para chiar amuzant si cu bune si cu mai putin bune. Adopt cu incredere si militez pentru strategia marilor orase care au dezvoltat transportul in comun ca sa scape de traficul infernal.
Urc intr-un autobuz 121 cu target P-ta Romana, ma asez pe scaun si observ ca bate usor vantul in a lui incinta. E dintr-ala nou despre care stiam ca nu are aer conditionat, dar nici caldura sa nu aiba? Simteam cam mult frig in jurul meu.In anotimpul rece e bine ca autobuzul sa nu fie tocmai gol, de preferat ar fi sa te inconjoare macar un grup de oameni a caror respiratie si caldura a corpului sa contribuie la pastrarea temperaturii corporale proprii in limite normale. Si totusi iarna, nu-i ca vara, ma refer la faptul ca frigul conserva mirosurile lasandu-le la locul lor, nu le raspandeste, ci din contra pastreaza autobuzul inodor.
Oricum simtul usor critic nu mi-a rapit deloc din fericirea de a calatori prin Bucuresti cu clasicul autobuz, chiar ma bucuram frenetic de fluenta tranficului, de faptul ca puteam fi mult mai atent la detaliile legate de oras in sine, mai ales ca multele din defectele sale erau desenate cu alb precum o mana de pasta corectoare asezata intentionat de natura pentru a darui un plus de frumusete statica locului.
Am ales ziua potrivita (imediat dupa ninsoare, cand zapada nu-si modifica prea mult din proprietatile fizice, adica nu se topeste), intervalul orar potrivit (16:45 cand e mai mult inserat decat zi, cand incep si se aprind luminile ce contrasteaza difuz cu sclipirea zapezii), traseul potrivit (am trecut de la o zona relativ muncitoareasca la frumosul si inghesuitul centru). Masinile parcate dezordonat pe marginile strazilor sau pe trotuare se confundau cu troienele de zapada creand o continuitate acestora, astfel semanau mai mult cu un tsunami alb; ma simteam ca Moise cand a despartit marile pentru a crea poteca, numai ca marile erau albe si poteca era Str. Stirbei Voda.
Si uite asa rapid in vreo 10 minute am ajuns la Ateneul Roman care mi-a adus aminte de muzica. Cum puteam uita de muzica iernii in oras? Zapada scartaind compactata de pasul omului grabit, gheata care crapa cand suporta aceiasi forta umana, turturi ce ataca trotuarele de la inaltime, lopeti razlete ce nu fac fata troienelor, anvelope (predominant de vara) fortate si motoare turate de disperare, fluierele fortelor de ordine ce dirijeaza cu greu traficul, sau lamele utilajelor de dezapezire (doar prin centru).
Din autobuz se vede totul altfel, mai idilic, dar m-am dat jos si optimismul a scazut considerabil in procente cand am zarit cu coada ochiului un banner electoral cu conducerea tarii. Ne mai fiind protejat de acoperisul autobuzului, am dat fata in fata cu realitatea. Pta Romana fiind o piata adica pe unde ai putea sa circuli ca pieton vorbesc, era Pta Troiana, adica o troiana (fara nici o legatura cu Troia), zapada pe trotuar nu era mare, doar de vreo 50cm, atat cat sa-ti ajunga pana la genunchi. Si totusi lumea circula, in schimb gps-ul meu nu mai recunostea nimic din spatiul inconjurator, singurele 2 lucruri care mi-au confirmat ca ma aflu unde trebuie au fost: mirosul de Mc care era la locul lui, pentru ca nici chiar el frigul nu se poate pune cu industria prospera a fast food-ului si reclama luminoasa a vestitului post de televiziune OTV. Target indeplinit cu succes!
Bucuria vine de la lucruri marunte, asa ca atunci cand vrei sa vezi altfel Bucurestiul calatoreste un pic cu autobuzul. Ai sa vezi ca nu este atat de rau si o sa ti se para chiar amuzant si cu bune si cu mai putin bune. Adopt cu incredere si militez pentru strategia marilor orase care au dezvoltat transportul in comun ca sa scape de traficul infernal.
sâmbătă, 6 februarie 2010
Reactii...
Visez incontinuu si cel mai des cu ochii deschisi fixati spre un obiect fad care nu-mi poate deteriora reperele imaginatiei...altfel imi incarc timpul cu activitati care mai de care pentru a evita puterea realitatii ucigatoare pentru un caracter idealist precum al meu. Visul si caldura caminului parintesc sunt linistea de care am nevoie si in care ma refugiez atunci cand sunt ranit de rautatea mediului in care ma invart. Rabdarea parintilor si vorbele lor ce indeamna la calm de cele mai multe ori ar trebui sa-mi fie imnul sufletului insa gasesc momente in care le uit si rautatea celor din jur reuseste sa scoata din mine neliniste, nervi, reactii necontrolate si cuvinte spuse necugetat…am incercat sa ma abtin, sa reactionez calm, stapan pe situatie, dar 'adversarul' vrea cu toata vointa sa reactionez a reversibilitate...si reuseste. Nu sunt eu indeajuns de puternic pentru a castiga razboiul psihologic cu armele curate? Imi trebuiesc si nervii? Sau sentimentele profunde ma fac slab? Raman niste intrebari care-mi tot tulbura neuronii in clipele in care mintea ar fi trebuit sa fie anesteziata sau hipnotizata de susurul apei de munte. Revenind la reactia mea...totusi imi da mereu un sentiment de vinovatie, ca poate nu ar fi trebuit sa ma exprim intocmai, asa cu rautate...si reincep cu intrebarile : cine greseste mai mult? Cel ce intarata, ce instiga, ce arunca cu cuvintele cele mai murdare sau jigneste, toate menite sa te doara? Sau reactia la reactie? Reciprocitatea e pardonabila? Nu ma intelegeti gresit ca nu vorbesc aici de reactii precum batai sau omoruri....vorbesc de reactii pur normale ce nu implica urmari precum dosarul penal. Pe aceasta cale imi cer si scuze tuturor carora le-am indreptat reactii la reactii de genul celor de mai sus si chiar daca intentia voastra a fost sa ma raniti, pe viitor promit sa procedez mai etic si mai matur, asta fara prea multe compromisuri pentru ca nici asa nu-i bine
miercuri, 9 decembrie 2009
Vrei zăpadă? Na, zăpadă!
Acum 2 ani exact, pe 26 noiembrie luam cu asalt prima zi de pârtie practicabilă la Predeal, pe Clăbucet. Era al doilea an de telescaun modernizat si al meu pe placă. Am fost primul care a lăsat urme prin zăpada de tip powder, care deşi extrem de plăcută îmi punea probleme ce ţineau de tehnică. Anii au trecut, eu m-am specializat, am acumulat experienţa pârtiilor adevărate din Austria împreună cu periculozitatea de la Bâlea, m-am ales cu multe clipe frumoase, satisfacţii, dar şi c-un picior rupt, 3 luni de ghips şi alte 2 de recuperare. Am investit mult financiar și m-am înarmat în fiecare sezon cu nerăbdarea caracteristică unui pasionat adevărat. Am câștigat adrenalina, am învățat să iubesc muntele al cărui fan nu prea eram, mi-am inrădăcinat în suflet termenul de "prieten al mediului", am cunoscut oamenii de munte care deși trecuți prin multe peripeții sunt mai blânzi și mai cumsecade decât orășenii de lux, am descoperit căldura cabanei și poveștile ei, frigul și etapele lui, am privit peisaje greu de imaginat și am legat prietenii la o cană de ceai fierbinte. Muntele te face să visezi, iar situațiile cu care te confrunți în preajma lui te aduc cu picioarele pe pământ, astfel singur aduce echilibrul, atât de util când începi să-l explorezi.
Săptămâna trecută mă gândeam cu disperare la lipsa zăpezii și pentru liniștea mea sufletească am căutat tot felul de camere live online care să-mi arate situația exactă a nivelului de zăpadă. M-am alarmat când am văzut că și la Bâlea sunt 5 grade la 8 dimineața, iar stratul de omăt se vede în șiroaie de torenți curgând pe versanții abrupți ai Făgărașului. Pentru a fi mai aproape de posibilele schimbări mi-am trimis spioni de încredere în regiunile alpine care să mă anunțe la fiecare fulgușor așternut. Mă gândeam cum aș putea să dau o tură prin Bulgaria la Bansko, singurul loc mai apropiat unde regatul zăpezii era instaurat pe deplin pentru că o parte din ai mei prieteni deja se desfășoară prin ținuturile Salzburgului și nu ezită deloc să-mi trimită entuziaști știrile cotidiene precum la Mediafax știind că eu sunt prins până de sărbători.
Și acum!? În mijlocul săptămânii când trebuie să fi productiv ca și forță de muncă, ninge ca în basmele lui Petre Ispirescu. Visez cu ochii deschiși și îmi pare rău că nu mai am vârsta copilului inocent care poate veni acasă ud până la piele de tăvălit prin zăpadă ce este, dar eu pot veni acasă ud (asudat) de stat în căldura produsă de ventilatorul mașinii. Da, pentru că zăpada are și dezavantaje, de exemplu dezavantajul zăpezii în București este faptul că ne ia tot timpul prin surprindere. Și atunci gândiți-vă cum arată un București care de fel este prizonierul congestionării traficului când cad cam 20 de litri de precipitații solide care se bătătoresc pe carosabil, mașini balerine desprinse din "Lacul Lebedelor", semafoare care pâlpâie în continuu portocaliu a mirare, coloane interminabile de autoturisme în care zac oameni grăbiți să ajungă la treburi sau la familia-i mult dragă.
Pentru mine calvarul s-a dezlănțuit pe Calea Plevnei pe la ora 14.30 când mai aveam exact un kilometru până la destinație, un colaborator mai exact. La ora 16.00 făcusem exact 300 de metri din acel kilometru imens, drept pentru care am socotit să caut un loc de parcare și să-mi continui drumul cu metroul. Singurul lucru care a mai atenuat impactul trecerii timpului în van a fost Magic FM care m-a delectat cu colinde de tip șlagăr.
Zăpada e bună la munte, în parcuri, chiar și pe trotuare, dar nu pe carosabil, si în special nu pe carosabilul din București.
Așa că, de abia aștept weekendul să mă bucur cu adevărat de zăpadă cu placa pe la Cota 2000!
Săptămâna trecută mă gândeam cu disperare la lipsa zăpezii și pentru liniștea mea sufletească am căutat tot felul de camere live online care să-mi arate situația exactă a nivelului de zăpadă. M-am alarmat când am văzut că și la Bâlea sunt 5 grade la 8 dimineața, iar stratul de omăt se vede în șiroaie de torenți curgând pe versanții abrupți ai Făgărașului. Pentru a fi mai aproape de posibilele schimbări mi-am trimis spioni de încredere în regiunile alpine care să mă anunțe la fiecare fulgușor așternut. Mă gândeam cum aș putea să dau o tură prin Bulgaria la Bansko, singurul loc mai apropiat unde regatul zăpezii era instaurat pe deplin pentru că o parte din ai mei prieteni deja se desfășoară prin ținuturile Salzburgului și nu ezită deloc să-mi trimită entuziaști știrile cotidiene precum la Mediafax știind că eu sunt prins până de sărbători.
Și acum!? În mijlocul săptămânii când trebuie să fi productiv ca și forță de muncă, ninge ca în basmele lui Petre Ispirescu. Visez cu ochii deschiși și îmi pare rău că nu mai am vârsta copilului inocent care poate veni acasă ud până la piele de tăvălit prin zăpadă ce este, dar eu pot veni acasă ud (asudat) de stat în căldura produsă de ventilatorul mașinii. Da, pentru că zăpada are și dezavantaje, de exemplu dezavantajul zăpezii în București este faptul că ne ia tot timpul prin surprindere. Și atunci gândiți-vă cum arată un București care de fel este prizonierul congestionării traficului când cad cam 20 de litri de precipitații solide care se bătătoresc pe carosabil, mașini balerine desprinse din "Lacul Lebedelor", semafoare care pâlpâie în continuu portocaliu a mirare, coloane interminabile de autoturisme în care zac oameni grăbiți să ajungă la treburi sau la familia-i mult dragă.
Pentru mine calvarul s-a dezlănțuit pe Calea Plevnei pe la ora 14.30 când mai aveam exact un kilometru până la destinație, un colaborator mai exact. La ora 16.00 făcusem exact 300 de metri din acel kilometru imens, drept pentru care am socotit să caut un loc de parcare și să-mi continui drumul cu metroul. Singurul lucru care a mai atenuat impactul trecerii timpului în van a fost Magic FM care m-a delectat cu colinde de tip șlagăr.
Zăpada e bună la munte, în parcuri, chiar și pe trotuare, dar nu pe carosabil, si în special nu pe carosabilul din București.
Așa că, de abia aștept weekendul să mă bucur cu adevărat de zăpadă cu placa pe la Cota 2000!
luni, 7 decembrie 2009
Născut patriot, devenit apatrid...vreo 5 ani
România, 7 decembrie 2009, ne aflăm la o zi de la încheierea alegerilor menite a desemna Președintele României, s-au aflat rezultatele și totul se schimbă: ziua se așterne puturoasă păstrându-și pătura de brumă prelung, miroase a frig, nu-mi pot servi micul dejun, urmele de așternut nu vor a-mi părăsi chipul si deși este luni nu am puterea de a-mi ridica privirea din pământ, sunt șocat, mă așteaptă o săptămână grea și deja nu mă mai pot gândi la lucruri ce-mi imprimă optimism; la copilărie, la flori, la fete sau la sport.
Aș vrea să mă izolez de cotidian ca să-mi pot canaliza forțele constructiv în activitățile ce urmează să le întreprind. Dar pot? Încerc, mă zbat, dar nu pot și sunt sigur că nu sunt singurul. Un prim motiv ce nu mă lasă să mă concentrez este forma de salut a zilei; ce salut, ce bună, ce ciao, șamd? Astăzi totul începe cu o întrebare, pusă admirativ de susținători și în stare de șoc de opozanți "ai văzut că a ieșit Băsescu?". Pfoaaa... nervii-mi lucrează la parametrii maximi, dezordine printre sinapse, se caută un răspuns cerebral, nu-l găsesc și-l înlocuiesc cu unul ironic "era de așteptat!", mulțumitor pentru ambele categorii de receptori, dar în moduri diferite. Și gata! Adio, forței de concentrare! Încerc să trec la treabă, fizic funcționez, dar mintea s-a oprit în căutarea răspunsului personal, acelei opinii care mă reprezintă. Privesc în gol, neexpresiv mimic preț de câteva secunde bune.
E prea simplu să dau vina pe fraudele electorale pentru că sunt sigur că s-au întâmplat de ambele părți, dar normal, cu un taler sau două în plus în favoarea câștigătorului.
Sunt 3-4 lucruri care mă ajută să-mi găsesc o părere:
1.Cum de s-a ajuns la un raport al voturilor atât de străns când țara suferă?
Raportul câștigător a fost 50,33-49,66, ceea ce e foarte strâns; pentru că dacă s-ar fi vrut schimbarea cu adevărat, cu toate fraudele din lume nu ai avea cum să schimbi un raport hotărâtor de 60-40; un raport care l-aș fi găsit potrivit, asta ca să nu fiu mai aspru.
2.Se spune că învinsul ar fi câștigat pe teriroriul țării și că voturile diasporei l-au învins cu adevărat. Cum e posibil ca o persoană plecată de mai mult de trei ani din țară care practic nu mai are nici o legătură cu teritoriul matern, care se conformează unui alt sistem, unei alte constituții și legislații, unor alte taxe și cote de impozitare să decidă și mai ales să decidă prost, pentru un habitant nativ cu rădăcini adânci, reale în acest pământ??? Multe țări civilizate au legi privind acest aspect și se pare că faptul contează.
3.Răspunsul câștigătorului la întrebarea unui jurnalist, "Cum comentați rezultatul voturilor de astăzi față de cel de aseară?": "Un fleac!I-am ciuruit!". Pe cine Dle Președinte? Pe cei 50% care vă contestă meritoriu? Rușinos și imoral aș spune, dar nu mă miră.
4.Din punctul meu de vedere un factorul important ce a dus la aceste rezultate l-a avut Confruntarea finală dintre cei 2 candidați și aș spune că dacă învinsul ar fi refuzat acceptarea provocării ar fi avut sorți de izbândă.
Repet, sunt neutru, dar îl preferam pe Geoană.
Astfel aș propune drept salut pentru ziua de mâine întrebarea: "Mai vrei să trăiești în România?". Aș răspunde calm, eliberat că mi-ar fi mai bine în Grecia într-un mic orășel pe coasta sudică patronând un restaurant cochet și intim alături de familie.
Aș vrea să mă izolez de cotidian ca să-mi pot canaliza forțele constructiv în activitățile ce urmează să le întreprind. Dar pot? Încerc, mă zbat, dar nu pot și sunt sigur că nu sunt singurul. Un prim motiv ce nu mă lasă să mă concentrez este forma de salut a zilei; ce salut, ce bună, ce ciao, șamd? Astăzi totul începe cu o întrebare, pusă admirativ de susținători și în stare de șoc de opozanți "ai văzut că a ieșit Băsescu?". Pfoaaa... nervii-mi lucrează la parametrii maximi, dezordine printre sinapse, se caută un răspuns cerebral, nu-l găsesc și-l înlocuiesc cu unul ironic "era de așteptat!", mulțumitor pentru ambele categorii de receptori, dar în moduri diferite. Și gata! Adio, forței de concentrare! Încerc să trec la treabă, fizic funcționez, dar mintea s-a oprit în căutarea răspunsului personal, acelei opinii care mă reprezintă. Privesc în gol, neexpresiv mimic preț de câteva secunde bune.
E prea simplu să dau vina pe fraudele electorale pentru că sunt sigur că s-au întâmplat de ambele părți, dar normal, cu un taler sau două în plus în favoarea câștigătorului.
Sunt 3-4 lucruri care mă ajută să-mi găsesc o părere:
1.Cum de s-a ajuns la un raport al voturilor atât de străns când țara suferă?
Raportul câștigător a fost 50,33-49,66, ceea ce e foarte strâns; pentru că dacă s-ar fi vrut schimbarea cu adevărat, cu toate fraudele din lume nu ai avea cum să schimbi un raport hotărâtor de 60-40; un raport care l-aș fi găsit potrivit, asta ca să nu fiu mai aspru.
2.Se spune că învinsul ar fi câștigat pe teriroriul țării și că voturile diasporei l-au învins cu adevărat. Cum e posibil ca o persoană plecată de mai mult de trei ani din țară care practic nu mai are nici o legătură cu teritoriul matern, care se conformează unui alt sistem, unei alte constituții și legislații, unor alte taxe și cote de impozitare să decidă și mai ales să decidă prost, pentru un habitant nativ cu rădăcini adânci, reale în acest pământ??? Multe țări civilizate au legi privind acest aspect și se pare că faptul contează.
3.Răspunsul câștigătorului la întrebarea unui jurnalist, "Cum comentați rezultatul voturilor de astăzi față de cel de aseară?": "Un fleac!I-am ciuruit!". Pe cine Dle Președinte? Pe cei 50% care vă contestă meritoriu? Rușinos și imoral aș spune, dar nu mă miră.
4.Din punctul meu de vedere un factorul important ce a dus la aceste rezultate l-a avut Confruntarea finală dintre cei 2 candidați și aș spune că dacă învinsul ar fi refuzat acceptarea provocării ar fi avut sorți de izbândă.
Repet, sunt neutru, dar îl preferam pe Geoană.
Astfel aș propune drept salut pentru ziua de mâine întrebarea: "Mai vrei să trăiești în România?". Aș răspunde calm, eliberat că mi-ar fi mai bine în Grecia într-un mic orășel pe coasta sudică patronând un restaurant cochet și intim alături de familie.
sâmbătă, 5 decembrie 2009
Un pic de spirit de Crăciun...
Mă uit la "Leon" pe ProTv, cu tv-ul pe silențios, deși n-am pe cine să trezesc; rezultă că nu prea am chef să vizionez filmul; în continuare mă uit la ceas, descopăr că este destul de târziu, nu mi-e somn, deși sunt obosit și știu că mâine mă trezesc devreme, duminică fiind. Am petrecut o sâmbătă liniștită care mă ajută să gândesc pozitiv după o săptămână semi-depresivă, o zi care mă face să îmbrățișez spiritul Crăciunului și să aștept această sărbătoare plin de nerăbdare. Am fost prin Mall-ul de Băneasa să văd o expoziție de echipamente sportive de iarnă, de snowboard mai exact pentru că asta mă privește; am interacționat cu expozanții relaxați, cred că mulțumiți de vadul clienților interesați și de sentimentul că afacerea lor supraviețuiește într-o perioadă grea.
Deși garderoba și echipamentul meu de snowboard sunt perfect puse la punct, colecția 2009 fiind (poate o căciulă lălâie cu ciucurul cât casa mi-ar mai lipsi :) ), nu am putut să mă abțin să visez la o placă nouă, Forum, tehnologie de vârf, design proaspăt, reducere 25%, vânzător amabil, în două cuvinte...TENTAȚIE MARE! Dar, NU! În detrimentul unei plăci noi, mai performante, terminată după o singură iarnă pe pârtiile mioritice (în lipsă de bani de alte zone alpine străine) prefer să pot folosi la maxim placa de anul trecut într-un sejur epuizant de snowboard cu prietenii în Austria. Întelept, știu!
Și totuși, zarvă mare prin Mall-ul "ilfovean"! De ce oare? Pentru că expoziția era oarecum de nișă. Surpriză! Dublă lansare a lui Ștefan Bănică Jr.? Sau a trustului MediaPro? Cum să zic? Pentru că era vorba de lansarea unui album de colinde marca Ștefan Bănică Jr. și a filmului "Ho, Ho, Ho!" în care acesta are rolul principal, ambele fiind produse MediaPro, Music, respectiv Pictures; sesiune de autografe, aplauze, prezentator Cătălin Măruță, simpaticul Pavel Bartoș furnizor de zâmbete, public avid de poze cu vedetele, încercări de furturi de cd-uri, deci voie bună românească. Fundalul sonor asigurat de colindele surprinzător de melodioase ale muzicianului, decorul reprezentat de beculețe și tot felul de figurine cu iz de iarnă iluminate colorat , afișele filmului cu Moș Crăciun Bănică, mirosul de bucate culinare de tip food court nespecifice sărbătorii , căldura emanată de public, compania unor prieteni dragi și un burger mare însoșit de o ruladă cu scorțișoară m-au adus un pic mai aproape de atmosfera frumoasei sărbători a Crăciunului, deși am o viziune mult mai idilică a acestor amănunte.
Deși garderoba și echipamentul meu de snowboard sunt perfect puse la punct, colecția 2009 fiind (poate o căciulă lălâie cu ciucurul cât casa mi-ar mai lipsi :) ), nu am putut să mă abțin să visez la o placă nouă, Forum, tehnologie de vârf, design proaspăt, reducere 25%, vânzător amabil, în două cuvinte...TENTAȚIE MARE! Dar, NU! În detrimentul unei plăci noi, mai performante, terminată după o singură iarnă pe pârtiile mioritice (în lipsă de bani de alte zone alpine străine) prefer să pot folosi la maxim placa de anul trecut într-un sejur epuizant de snowboard cu prietenii în Austria. Întelept, știu!
Și totuși, zarvă mare prin Mall-ul "ilfovean"! De ce oare? Pentru că expoziția era oarecum de nișă. Surpriză! Dublă lansare a lui Ștefan Bănică Jr.? Sau a trustului MediaPro? Cum să zic? Pentru că era vorba de lansarea unui album de colinde marca Ștefan Bănică Jr. și a filmului "Ho, Ho, Ho!" în care acesta are rolul principal, ambele fiind produse MediaPro, Music, respectiv Pictures; sesiune de autografe, aplauze, prezentator Cătălin Măruță, simpaticul Pavel Bartoș furnizor de zâmbete, public avid de poze cu vedetele, încercări de furturi de cd-uri, deci voie bună românească. Fundalul sonor asigurat de colindele surprinzător de melodioase ale muzicianului, decorul reprezentat de beculețe și tot felul de figurine cu iz de iarnă iluminate colorat , afișele filmului cu Moș Crăciun Bănică, mirosul de bucate culinare de tip food court nespecifice sărbătorii , căldura emanată de public, compania unor prieteni dragi și un burger mare însoșit de o ruladă cu scorțișoară m-au adus un pic mai aproape de atmosfera frumoasei sărbători a Crăciunului, deși am o viziune mult mai idilică a acestor amănunte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
